Pagini de jurnal dintr-o relație adultă

[ValiGrama]

Ziua 1

Prietena mea, o corporatistă micuță, pe care cu greu o remarci imediat.
Ne-am cunoscut aici (pe net), în urmă cu ceva vreme, mi-a cerut de curând să mă apuc de scris.


Când ne-am întâlnit prima dată, într-o parcare de Mall, de-abia se zărea printre mașinile de acolo. Sunt un tip înalt bine, dar am văzut-o doar când a apărut lângă mine, mă uitam exasperat printre SUV-urile parcate, nu vedeam nimic de ele.
- Eu sunt Lia, și tu trebuie să fii Vali.
Își dăduse seama după bicicleta uriașă cu care venisem, știa cu ce vin, am una de teren mai apropiată de mărimea mea ca celelalte. Un fel de suv al bicicletelor.
Merg cu ea, și se oprește în dreptul unei mașini mari, de teren, deschide portbagajul. Rămân contrariat, știa că vin călare, mă așteptam că stă aproape și ne vedem în zona ei deci.
- Doar nu credeai că o să merg pe jos? zice râzând, și îmi face semn cu capul să bag bicicleta înăuntru.
Nene, mașina ei era scumpă, nu mă pricepeam la mașini dar se vedea clar, cum să bag bicicleta mea înăuntru, o face varză cu roțile.
Și cum mă uitam eu așa, aruncă din mână un pahar de cafea, pe tapițeria mașinii! am rămas blocat!
- Să închizi portbagajul înainte să te urci, mă duc să pornesc mașina.
Aveam un gol în stomac de la ce făcuse, dar mă adun, bag repede bicicleta, închid și vin în față, mă urc.
- E doar o mașină, zice. Nu contează.
Golul din stomac se mărea pe măsură ce vorbea.
A spus că "e o tipă de pe la birouri", "nimic important", când ne-am spus în mare ce facem. Eu mă lăudasem cu construcțiile, că adun ceva bănișori față de fabrici sau ateliere, se plătește mai bine. Știa că lucrez în muncă fizică.
Firește că nu mă amestec cu persoane peste nivelul meu, nici n-am cum, nici nu doresc, tocmai din cauză de goluri în stomac. Dar eram deja la ea în mașină, nu mai aveam ce să zic. Probabil că eram alb la față când realizam ce am făcut.
Mă duce la ea acasă, un apartament mic într-un bloc normal. Îmi mai vine inima la loc.


- Astăzi o să ne cunoaștem, Vali. Întâi, vreau să te văd fără tricou, spune ea cu entuziasm, dă-l jos te rog.
Îl dau și îmi mișc puțin mușchii, îi las să se vadă, sunt frumoși. Să lucrezi în construcții are și avantaje. Mă rotesc încet pe loc odată cu flexiunile, să mă arăt.
Se uită super încântată la mine și spune pe același ton:
- Acum și pantalonii.
De data asta m-a prins, nu mă simt la fel de confortabil, vreau să zic, trebuia să apar în mod neanticipat de mine, gol, în fața unei doamne, care nu mă cunoaște, sunt chestii la care ești atent ca bărbat.
Nu-mi era rușine de mine, îmi era rușine de tabuul social pe care îl încălcam, și cum continua să mă privească cu același entuziasm, aleg să-mi fie rușine mie decât să o dezamăgesc pe ea, și o fac. Îmi las pantalonii să cadă, și să apar în toată erecția în fața ei, o doamnă după toate semnele, ajutată și de ținuta de birou pe care o avea, fustă, cămașă. Mă treceau ceva transpirații.
- Nu mă dezbrac des, îmi spune ea, și culege de jos hainele mele. Și acum nu e momentul oricum, o să primim musafiri.
Am crezut că nu aud bine, și oricum n-am înțeles nimic.
Cum îmi întorsese spatele să ducă hainele undeva, mă simt mai confortabil gol, și o urmez prin casă. Dar sună soneria.

La ea vin trei prietene, pe care le evit în ultimul moment ascunzându-mă după o perdea. Ele se salută, se sărută și încep să-și vorbească. Era evident că sunt după perdea, dar nu se vedea și cum. Nu mă bagă în seamă și se pun la masa din mijlocul camerei. Încerc și eu să simulez normalitatea, făcându-mă că mă uit pe geam.
- Vali, ești bun să vii de la geam te rog? A venit cineva la noi.
Scot capul doar, era clar că nu am cum să ies.
- Vali, de cât timp ești cu mine? întrebă ea pe un ton familial. E în regulă, sunt prietene, ieși afară.
Sigur că nu eram cu ea de mult timp, doar ce ne-am întâlnit, dar nu o puteam face de râs dacă a zis așa. Îmi înfrunt tabuurile și ies.
Cele trei mă priveau neutru, un mușchi nu li se clintea pe față. Le salut, zic sărut mâna. Și prima dintre ele, ce-a mai apropiată, mi-o întinde.
Când spui unei femei că-i săruți mâna, nu te referi că o și faci, dar mâna întinsă nu o poți refuza. Le sărut mâinile pe rând, timp în care ticălosul de băiețel se face nesimțit de mare, nu era de ajuns că situația era foarte stânjenitoare și așa.
- Adu te rog cutiile pe care fetele le-au adus la noi, sunt în hol. Mulțumesc.
Mă duc după cutii, vreo 12 cutii de pantofi, fiecare a adus 4 văd. "Fetele" erau doamne la fel de serioase și bine îmbrăcate ca Lia, ce dracu' căutam eu aici, băiat sărac, printre patru corporatiste cu bani, pe care nu le cunosc, eu dezbrăcat, cu bicicleta luată, culmea și aducându-le pantofii?

Firește că am fost rugat frumos să fiu un domn și să le ajut să-i probeze. Dacă fiecare din cele patru probează o singură pereche, 4 x 12 perechi, egal 48 de dăți în care m-am pus în genunchi în fața lor, așa gol cum eram, să le pun perechile la picioare.
Dar au probat mai mult de o singură pereche fiecare, căci la un moment dat am renunțat să mă mai ridic din genunchi, mergeam de la una la alta așa, pe jos. Când am terminat, aveam genunchii roșii.
Foarte atentă, Lia a dorit să inspecteze atent genunchii mei și să dezbată chestiunea cu celelalte, astfel încât la un moment dat toate patru erau aplecate de mijloc spre genunchii mei, având capul și ochii fix în linie cu erecția mea, despre care dădeau impresia că nu o observă.
Mă simțeam teribil de stânjenit să aibă fețele așa aproape de el, și mă dau încet încet înapoi, până mă lipesc de un dulap. Atunci a fost momentul când au decis că roșeața din genunchi trebuie atinsă cu degetul, spre a stabili dacă e superficială sau trebuie luată mai în serios.
Și fiecare începe să pună mâna, să dea din mâini, și să gesticuleze spre mine, care nu aveam unde să mă mai retrag. Dacă și-ar fi atins mâna din greșeală vreuna dintre ele (de sexul meu), sau mai rău, fața, căci toate vorbeau în același timp și se înghesuiau neatent aplecate acolo, aș fi murit pe loc de rușine.
Nu mă ajuta nici că luase poziție orizontală, și fiind destul de lung era în calea lor. Aș fi vrut să-l pot ține ridicat cu mâna, dar ar fi fost vulgar, trebuia să mă împac cu riscul permanent al rușinii fatale.

După ce mi-au dat pace, am devenit mai obișnuit cu ele, eram mai în regulă, dar mă simțeam stânjenit, ele erau îmbrăcate profesional iar eu ca ieșit din baie.


Era momentul să ne luăm la revedere, căci dădeau semne de plecare. Cum erau toate niște doamne stilate, îmi închipuiam că îmi vor întinde mâna și la plecare, și încercam să fiu atent la toate trei, să nu comit nepolitețea de a rata momentul.
Lia mă observă și îmi spune:
- Vali, prietenele mele mi-au lăsat cadou toate aceste cutii de pantofi minunați, se cuvine mai mult decât să le săruți mâna.
Simțindu-mă inferior față de doamne, nu găsesc altceva de cuviință în momentul respectiv decât să mă pun în genunchi și să le sărut picioarele. Asta mi-a trecut prin cap, stătusem în genunchi înaintea lor o jumătate de zi, mă văzuseră dezbrăcat ele fiind îmbrăcate elegant, altceva nu am găsit adecvat. Realizez că momentul a fost puțin impropriu pentru ele, dar odată pus în genunchi, mi-au întins piciorul și nu au spus nimic.

Ușa în urma lor s-a închis cu o idee mai tare decât normalul. Poate a fost curent. Lia s-a așezat pe un fotoliu și nu-mi spune nimic. Aștept, în picioare, realizez că am făcut o gafă. Poate trebuia să le fi spus mulțumesc? Să le îmbrățișez? Presupun că ar fi fost mai puțin ciudat social, decât să fac ce făcusem.
- De ce le-ai sărutat picioarele Vali, vreau să spun mie nici mâinile nu mi le-ai atins?
Avea dreptate, am plecat de la Mall pe fugă, în mod normal i-aș fi pupat mâna la prima întâlnire, de fapt prima întâlnire sau în general.
Părea dezamăgită. Ah, dacă nu mi s-ar fi părut mie prea ieftin să le zic un simplu mulțumesc, nu aș fi avut acum situația aceasta. Mă surescitase toată scena, mai ales că erau peste liga mea cu mult. Mă simțeam vinovat rău. Ea a fost fată atât de drăguță încât și-a murdărit mașina doar ca să am curaj să bag bicicleta înăuntru, și eu așa fac?
Dacă atunci când veneam, eram alb la față realizând cu cine mă amestec, acum eram și mai alb la față căci realizam că i-am greșit așa repede, și asta după ce ea a fost super ok cu mine, și nu s-a uitat la diferența de condiție socială.
Nu m-am pus eu în genunchi, au căzut ei. Eram terminat.
- Lia, nu am vrut să-ți greșesc, nu mi-am dat seama, nu am știu să procedez, ți-am greșit enorm.
Muream de ciudă atunci, fata nu merita așa ceva, poate că își făcuse speranțe că sunt un tip ok, și eu ce fac? Și tocmai eu, care am pretențiile de la mine cele mai mari.

- Vreau să-mi arăți cum le-ai sărutat picioarele, dar vreau să-mi arăți exact la fel, căci nu am fost atentă atunci, nu m-am uitat cum faci. Fă-mi mie întocmai, acum.
Jenat de ce am făcut, îmi asum deplin umilința faptei, și reproduc întocmai ce făcusem. Îi cuprind și sprijin talpa cu mâna, și îi sărut formal laba piciorului, întocmai cum am sărutat-o prietenelor ei. Gestul era într-adevăr foarte neadecvat, acum trăind la rece, părea un gest și ieftin, și prost.
- Așa ai făcut?
Mă simțeam scârbit de mine în ultimul hal.
- Da, așa, spun eu cu toată povara, de acum puteam muri în orice clipă, nu mai aveam motive să trăiesc.

Îi simt pernuța picioarelor pe față, îmi caută buzele. Își introduce degetele mici în gura mea timp în care încetez să mai respir, rămân blocat, îmi stă respirația. Îmi caută limba și își freacă degetele pe rând de ea. Sunt stană de piatră. Simt că mi se oprește inima, nu înțeleg ce se întâmplă.
Atinge cu talpa umezită buzele mele și o șterge apoi pe toată fața mea.
- Ia sărută acum, vezi, e vreo diferență?
A fost ca țâșnirea unui butoi gol de sub apă. Trag aer cu putere înapoi în piept, mă doare de la încordarea cu care a stat oprit. Trag aer ca un înecat scos din apă.

Lia îmi blochează gura cu călcâiul, îl îndeasă înăuntru, mă ține apăsat ca să nu mai respir. Se face vid în jurul călcâiului ei cuprins de buze, sorb aer chinuitor de încet prin nări doar. Lipsa de aer e neplăcută, dar mă ajută să îmi revin din hiperventilație.

Sunt mai bine, îmi îngăduie să respir normal, își scoate călcâiul din gura mea, îi cuprind piciorul mic cu mâinile și încep să îl sărut ca un scăpat de moarte, nebun de bucurie că trăiește. Sunt disperat să-i arăt cât mă bucur că mă primește înapoi, că îmi trece greșeala cu vederea.
Cea de care acum câteva ore eram îngrozit de cât de sus este față de nivelul meu, și de care devenisem îngrozit să nu o pierd mai devreme, era acum cea față de care eram disperat să-i arăt cât de bucuros sunt că o pot avea.

Își retrage piciorul din mâinile mele.
- Este suficient cât ne-am cunoscut astăzi Vali. Dar mâine când prietenele mele vin din nou, vreau să le arăți îndată ce intră pe ușă, care este gestul de mulțumire adecvat lor. Fiind prietenele mele, le vei săruta exact cum m-ai sărutat pe mine acum, nu cum ai făcut astăzi cu ele.

[ValiGrama]

Ziua 2

În noaptea aia am rămas la ea. Și-a cerut scuze că nu are decât un singur pat și amândoi am început să simțim imediat că e foarte ok dacă nu ne culcăm împreună, eram chiar fericiți, nu știu de ce. Îi pupasem tălpile mai devreme ca un nebun, da, dar sentimentul că e în regulă să nu ne apropiem încă era foarte puternic în aer, îl adoram.
Avea un preș superb lângă pat, pe care călca când se dădea jos, și gros și pufos și tot ce vrei, a fost dragoste la prima vedere când l-am văzut. I-am spus bucuros că îl iau pe acela, că acolo va fi locul meu de acum.


Dimineața am început-o însă prost. Ne-am trezit în același timp, i-am zis sărut-mâna, dar mi-a întins un picior, coborând talpa din pat chiar pe fața mea. Atunci am realizat, în timp ce stăteam pe spate și îi ștergeam degetele de limbă. Ieri fusese vorba că o să-mi îndrept greșeala față de prietenele ei, și că o voi face corect astăzi când vin, îndată ce intră pe ușă.
Instrucțiunea și angajamentul, ambele erau clare, nu prea aveam ce să mai întreb. Dar acum de dimineață mi se părea mai dificil decât părea aseară să fac gestul de mulțumire, cum fusese numit, unor persoane și străine și care probabil nu se așteaptă la el, sigur nu au fost anunțate. Mai ales că trebuia să-l fac la intrare, să-l fac imediat cum intrau, nu era loc de preliminarii. În prospețimea dimineții era ușor de văzut că ce trebuia să fac era deplasat rău. Aveam o problemă.
Un gol în stomac se mărea. Nu puteam să mai cer detalii câtă vreme vorbisem clar ieri, persoanele intră, eu fac mișcarea corect: le frec tălpile de buze, le umezesc degetele de limbă, le șterg tălpile de față și le sărut peste tot, sugându-le și călcâiele la un moment dat. Exact cum făcusem cu ea. Eram terifiat de scena pe care trebuia să o fac unor persoane străine. Ce vor zice când mă apuc de picioarele lor?

Mi-a întrerupt gândurile cu un castronel mic, cu ceva uscături în el, eram încă în fund pe covorul pe care dormisem, chibzuiam prea adânc ca să văd că se mișcă prin casă. Era foarte relaxată. De unde eram o puteam vedea parțial, s-a dus la masă la bucătărie. Apartamentul era o variantă de spațiu deschis, camerele erau modificate în sensul că erau cam expuse, lipsea intimitatea clasică dintre camere, aveau jumătăți de pereți.
Pentru că nu mi-a cerut să vin la masă am mâncat uscăturile din castronel și am rămas să mă concentrez acolo unde eram, pe covoraș. Chestiunea era grea, trebuia toată atenția. Repetam în minte: deci doamnele vin, zic sărut mâna, și mă reped la picior. Dar stai zic, e prostesc să zic sărut-mâna dacă am de gând să le pup picioarele, și e și riscant, dacă doamnele în mod firesc îmi întind mâna după ce am zis și eu nu sunt acolo să o preiau, fac iar o gafă. Era clar că trebuie să stau jos, și să nu zic nimic, sărut piciorul ar fi sunat a circ. Și să fiu acolo înainte să intre, să nu mă vadă când mă așez, ar fi fost tot ciudat, omul intră și cine era în casă lângă ușă se pune jos.
Să am inițiativa de a fugi la ușă îndată ce simt ceva, iar îmi creștea anxietatea, era un comportament atipic, nu eu așteptam musafirii, eram acolo de o zi la o adică. Și oricum, dacă ajungeam prea târziu? Dacă nu eram atent? Nu puteam risca, și așa era dificil ce trebuia să fac. Cel mai normal era să mă postez acolo, undeva în apartament tot trebuia să stau, puteam să mă așez lângă ușă, și totul părea cel mai firesc așa.

Mă duc și mă așez lângă ușă.
- Vrei să stai acolo?
- Da, zic.
- Stai pe un preș, ai să răcești, gresia ține rece.
Avea vreo două preșuri mici, le iau să le pun sub fund, văd că de fapt este unul singur din două jumătăți unite între ele de un fel de cadru subțire da' tare, nu puteai să apropii jumătățile, așa preș n-am mai văzut. Se apucă să dea cu mopul pe hol. Mă simt și mă strâng pe preș, îi fac loc să spele holul, strâng picioarele sub mine, dar nu mai încăpea fundul pe preș acum, că era mic. Ca să stau pe preș fără să ating gresia, puteam ori în picioare ori în genunchi. În fund, acesta venea exact pe golul dintre jumătăți.
Doamne ce preș prost, nu e bun nici să stai pe el, zic în mintea mea dezamăgit de ce prostii cumpără lumea. Dar îmi era rușine să zic cu voce tare și să-mi supăr prietena, așa că țin pentru mine și încerc să scot din preș ce se poate. Mă pun în genunchi pe el, că doar nu era să stau în picioare ca prostul până se usucă gresia.
- Am să te rog frumos să aștepți puțin mai mult acolo Vali, am o soluție de gresie care se usucă mai greu, da? Și eu am să rămân aici.
Soluția s-a uscat greu, da, cred ca i-a luat o oră, că am stat multișor acolo, pe genunchi, înțepenisem de tot, dar oricum nu aveam altceva de făcut. Lia nu părea că face ceva important prin casă și oricum nu simțeam că e momentul să mă duc pe capul ei.


Fetele au venit brusc, m-au întrerupt din gânduri, ușa rămăsese descuiată peste noapte se pare, căci după ce au ciocănit discret au încercat ușa care s-a deschis imediat. Am suflat ușurat că eram în locul și poziția potrivită, m-am felicitat că am găsit varianta asta așa bine, cum era să alerg acum de nebun, să mă pun pe jos, etc, ar fi fost jenant.
Fiind în genunchi, chiar în fața celor care intrau, ce puteam face altceva mai natural decât să înclin capul și să întind mâinile spre piciorul drept al primei doamne. Mă simțeam stânjenit rău de situație, îmi închipuiam că în ochii lor fac ceva ridicol, ceva deplasat. Dar cum peste ce vorbisem deja cu Lia era exclus să trec, nu mai puteam da înapoi, ridicol sau nu, trebuia să o fac. Să fac toate acele mișcări și să plimb tălpile doamnelor de pe buze pe limba și apoi pe față, venind înapoi spre buze, nu era dificil. Ca mișcare. Mă temeam cumplit de reacția lor, pentru că erau la ultimul nivel în sus față de mine, și ca bani, și ca haine, și ca purtare, și ca tot... Dar nu au făcut nici o mișcare care să-mi pară critică, și-au lăsat tălpile plimbate prin gura și pe fața mea fără să zică nimic.

După ce am făcut doamnelor ce îmi ceruse Lia ieri, mă gândesc că pot să mă ridic. Dar simt un deget pe umăr. Era Lia.
- Prietenele noastre de ieri nu au venit Vali, vor veni astăzi, după cum am spus de ieri.
Chiar și pentru mintea mea lentă îmi dau repede seama că cele venite astăzi erau alte persoane. Am înlemnit. Firește că nu am mai stat să mă uit la cine a intrat, și la o adică stai, mai bine că nu m-am uitat. Căci deși realizarea că am făcut ce am făcut unor persoane necunoscute complet mă îngheață, realizez că să le fi ignorat ar fi fost și mai rău, ar fi fost chiar foarte rău, bine că nu m-am uitat de fapt.
Încep să mă gândesc că în ciuda răcelii cu care au primit "salutul", poate că se așteaptă de la mine să fac asta.
La o adică Lia e o femeie puternică, cu bani, matură, prietenele ei sunt la fel, eu sunt pe dos cu toate acestea, față de ele sunt un puști sărac, e clar cine e în inferioritate, nu pot să zic că nu e cazul să mă plec în fața lor. Mai sunt și la ele în teren pe deasupra.
- Câte prietene vor mai veni astăzi Lia?
- Vor mai veni două grupuri de câte trei, dar nu știu dacă cele de ieri vor fi primele sau nu.
Nu mai era momentul să pun întrebări tâmpite, aș fi vrut să întreb dacă trebuie să fac la fel pentru toată lumea, dar părea cam evident răspunsul.
Încep să mă resemnez cu ideea că risc să fac ceva nepotrivit și îmi mut gândul la altceva, încep să-mi fac plăcere închipuindu-mi că ăsta e rolul meu, să stau în genunchi înaintea invitatelor și să le ling tălpile practic. Suna bine.

Vine un grup de trei fete. Nu pot să fiu sigur dacă pe ele le cunosc de ieri sau nu, dar nu este important. Stau aplecat, nu mă pot uita în sus oricum. Le sărut tălpile cu destulă încredere, la o adică deși era neobișnuit ce făceam, nici nu a spus nimeni nimic. E adevărat că cel mai tare îmi doream să nu spună cineva ceva, să nu mă fac de râs...
Încep să mă excit când mă gândesc că Lia m-ar folosi ca să aibă prietenele ei tălpile pupate. Chiar dacă nu mă folosea de fapt.
Vine și ultimul grup, procedez la fel. Încerc să mă gândesc la ce cred ele despre tipul străin care face asta și nu reușesc, e semn că probabil nu mă interesează. Caut să-mi închipui poziția lor și iar nu pot, că nu mă atrage deloc. Ajung să cred că din toată treaba, Lia, prietenele ei și eu, poziția cea mai bună e la mine.
Mi-a surprins gândurile când a venit lângă mine după ce am terminat cu ultima fată, am defectul că nu ascund lucrurile, când sunt interesat de ceva mi se vede pe față.
Vom merge înăuntru, unde este adunată toată lumea venită.

Lia îmi ia mâna și mă conduce în camera centrală, în care erau restul de persoane din apartament, toate cele nouă prietene.
În mod bizar fiecare avea câte un scaun în jurul mesei. De unde au apărut atâtea scaune, dacă nu am văzut niciunul de dimineață, și ele clar nu au cărat așa ceva cu ele? Fusesem eu aplecat la picioarele lor dar aș fi observat dacă cărau scaune, e imposibil să nu fi observat, erau scaune mărișoare, de lemn, cu spătar chiar, nu tămburele. Aveau un design ca de jilț domnesc dar erau subțiri, nu erau nici mari nici opulente.
Lia îmi ține mâna în palma ei, căci așa a întins-o. Mă conduce înăuntru și mergem până ajungem la jumătatea mesei. Aproape de perete, la distanță de masă, era pe podea un fel de cutie ca un scăunel, nu extraordinar de mare, cât două cutii de pantofi puse una peste alta. Lia se oprește.
Părea a fi locul meu, așa că nu stau prea mult pe gânduri și plec din mâna Liei și mă urc pe tâmpenia de scăunel. Pentru că după ce mă urc realizez că am făcut ceva bizar, căci prin urcare am atras atenția tuturor asupra mea.

Prietenele ei erau și extrem de dificile, în primul rând nu vorbeau, se uitau cu chipuri fixe una la alta și păreau a ajunge la diverse înțelegeri, căci apoi întorceau capul spre altcineva cu care se repeta cam același fenomen, parcă își cereau una alteia părerea. Nici o vorbă, nici o gesticulare, nici o expresie. Nu puteai să-ți dai seama nici care cu care s-a înțeles, dar îmi era clar că asta făceau.
Ei, acum problema era că toate se uitau la mine și la cum mă urcasem eu pe scăunel, fără să-mi fi zis cineva ceva. Începeau să mă treacă transpirații reci și țineam mâinile strânse la spate cât puteam. Erau femei frumoase, niciuna nu părea prea tânără sau prea în vârstă, îmbrăcate în ținute de birou cam elegante pentru birou. Dar erau foarte reci, nenatural de reci.

- Unde ai învățat să te porți așa? spune calm una dintre ele, dintre cele care nu au fost ieri.
- Chestia cu ... și face o pauză de pronunțare, căci subiectul era jenant de abordat.
- Chestia cu ... picioarele.
Muream de rușine când a spus-o, în auzul tuturor, îmi era rușine și de mine și de ele că erau acolo și trebuiau să treacă prin așa ceva. Ce făcusem era complet inacceptabil social. Tremuram. Tonul doamnei era foarte potolit, nu prevestea nimic bun, era tonul de care mi se face frică când îl aud la o femeie.
Nu știam ce să zic.
- Doamna Lia ...
Doamna Lia ce, mi-a arătat? Nu chiar îmi arătase. M-a pus? Nu puteam să zic așa ceva.
- Doamnei Lia... pe doamna Lia am ... am... am atins-o așa ieri, da! ieri am atins-o așa pe doamna Lia și...
- Și... a fost în regulă să fac astfel.
- Atins? "În regulă"? întreabă tipa pe un ton la fel de potolit.
Mi s-a făcut frică de tot. Știam ce vrea să zică, doamna Lia era doamna Lia și ele erau ele, asta așa era, erau diferite.
Am început să tremur de-a binelea și să plâng, eram speriat rău.
- Dd... doamnă, vă ... vă rog frumos să mă... mă iertați, încerc eu să nimeresc cuvintele printre clănțăneli, nu... nu... nu am știut să procedez, nu... nu știu să mă port, reușesc să zic și mă podidesc lacrimile și mai tare.
Dârdâiam ca o nuia. Îmi este frică de femei.
- Nu știu să mă port, zic admițând din tot sufletul strâns ghem. Nu știu...

Spre spaima mea, câteva din grup se îndreaptă spre mine și dintr-o parte și din alta a mesei. Mă înconjoară. Tremur rău. Simt câteva mâini că mă ating din spate. Mă simțeam umilit cu totul de propriile acțiuni, le stânjenisem și pe ele și îmi era și grozav de frică de consecințe acum, căci grupul care venise după mine mă direcționa spre masă. Încerc să merg fără să mă împotrivesc, dar de ce mă apropiam mai mult de masă de aia tremuram mai tare. Eram mort de frică.
Aveam spasme când am ajuns, îmi închipuiam că gata, acum mă mănâncă. Și nici de iertare nu mai puteam să mă rog, tocmai o făcusem, acum trebuia să primesc urmările pentru ce am făcut. Eram foarte aproape de respectiva, dacă se înclina spre mine leșinam.
Mă simt împins din spate, în fund, cu ceva oarecum ascuțit, probabil creion, dar împungerile erau ferme. Măsuța nu era foarte înaltă, avea sens să încerc să mă urc pe ea. Pun printre tremurături și lacrimi genunchiul drept dârdâind pe măsuță, mă împing în el, mă trag în mâini spre înainte și urc sus și piciorul stâng, întins așa, ca într-un fel de sfoară. Dar nu sunt lăsat să îl îndoi, să îl aduc spre celălalt. Un vârf de creion pe talpă mă ține pe loc. Rămân cum sunt.

Îmi sunt scoși ochelarii. Fără ei nu văd nimic clar, port de la 10 ani, minus trei jumătate înseamnă că de la vreo 25 de cm în față văd totul în ceață. Văd forme, nu detalii. După un metru în fața ochilor nu mai știu dacă cineva zâmbește sau se încruntă, nu mai pot să-mi dau seama.
Plânsul și dârdâielile de frică încetează brusc căci rămân blocat, văd frânghii lângă mine, vor să mă lege! O să-mi pierd libertatea! Gândul că mă imobilizează îmi îngheață ceafa. Mâna dreaptă ajunge dată spre spate pe deasupra capului, este legată de talpa piciorului rămas în urmă. Trebuie să mă ridic pe vârful tălpii drepte de sub fundul meu ca să-mi țin echilibrul, căci sunt tras de mână prea în spate. Mâna stângă ajunge dată la spate și ridicată sus, legată de gât. Îmi țin echilibrul cu greu pe un singur vârf de picior. Încep să respir mai intens de când am dreapta dată înapoi, mă obosește poziția.
Frânghiile se înmulțesc, le simt pe piept, pe piciorul din spate. Cred că sunt ancorat și de masă în câteva puncte pentru că văd că nu-mi mai pierd echilibrul, sunt fixat. Mă chinui îngrozitor, e insuportabilă poziția.

Doamnele s-au adunat cu scaunele în jurul mesei și toate și-au pus tălpile goale pe masă. Se uită la mine probabil. Eu mă uit cu tristețe la cât de relaxate sunt tălpile lor față de poziția chinuitoare în care sunt. Îmi doresc să fiu mai bine la picioarele lor decât pe picioarele mele, căci ale mele uite unde m-au adus.
- Doamnelor, vă rog frumos, am greșit că n-am știut să mă port, nu o să mai las să se întâmple asta. Dați-mi voie vă rog frumos să fac ce-mi spune-ți, că știți mai bine ca mine. Ce-mi spuneți de astăzi să fac aia fac, nu mă deranjează cu nimic.
Tipele își mișcă tălpile pe masă. Nu le puteam distinge chipurile, dacă mă acceptă sau nu.
- Nu înțelegi nici măcar unde ai greșit deci?
Cât eram de încordat și roșu în legături și tot m-am albit. Aoleu zic, iar am spus o tâmpenie.
- Păi ... am greșit că v-am atins făr...
- Nu, sunt întrerupt brusc, încetează să mai spui tâmpenii. Motivul pentru care ai greșit este că nu ai avut nici un discernământ propriu, după cum văd că nu ai nici în continuare, că te rogi de noi să te conducem practic. Ție ți se pare normal să ajungi într-o casă străină și să faci ce ai făcut? Nu, că am văzut cum tremurai. Dar ai făcut-o pentru că ți-a zis Lia, deși nici nu o cunoști. Este așa?
- Păi...
- Puteai să spui nu, crezi că te mânca?
Începuse să-mi vorbească ca la copii, că vedea că nu ne înțelegem. Eu o țineam pe a mea, că știam și eu ce știu, nu era cum zicea ea. Mă enervez.
- Nu doamnă, nu merge așa, zic pe un ton ferm în contrast cu starea jalnică în care eram, și legat și tremurând. Nu puneți problema corect. Am făcut ce a spus Lia pentru că am vrut, pentru că mi-am dorit, pentru că s-a purtat frumos cu mine, și așa sărac cum sunt la curțile mele recunoștință se găsește destulă. Eu nu sunt un oarecare în astfel de treburi. Dacă mă rog acum de toate dintre dumneavoastră să îmi dați voie să vă ascult, o fac că vreau și că îmi doresc, chiar dacă poftim, nu vă cunosc, că să vă folosesc exprimarea. Cât v-am cunoscut pentru mine este suficient, sunteți mai bune ca mine, știu repede ce vreau. Mie nu-mi ia mult, mă mai umflu eu în pene. Mă aprinsesem nițel, așa leșinat de la legare cum eram.
- Te-am văzut cum zâmbeai, când am venit să te aduc înăuntru, zice Lia, pe un ton rece. Nu te deranja prea tare ce faci, așa este?

Bah zic, e ora lămuririlor, nu prea-mi place când trebuie să pun punctul pe i.
- Doamna Lia, Lia, pentru că ne-am cunoscut, eu vreau să vă respect maxim din cât este posibil, dacă îmi dați voie să mai fim prieteni după discuția aceasta pentru mine nu o să fie nici o persoană mai sus decât a dumneavoastră, nici măcar a mea. Am mai multă încredere în dumneavoastră decât în mine, că na, sunteți mai capabilă, aici nu poate spune nimeni că nu e așa.
Și fac o pauză, să aibă timp toate să realizeze că e ca mine. Îmi părea rău că nu am ochelarii, să le înfrunt privirile, să văd dacă e vreuna care nu se coboară.
- Concret, dacă-mi spuneți să mă arunc în cap mă arunc, asta e, înseamnă că așa trebuie și nu înțeleg eu, dacă mi se pare că n-ar trebui să o fac. Pe mine nu mă interesează cine conduce, mă interesează să fie cel mai bun. Cum oricare dintre dumneavoastră sunteți mai bune, chestiunea pentru mine e încheiată.
- Deci ca să vă răspund la întrebarea pusă, venind din partea dumneavoastră sugestia, nu mă deranja deloc să vă servesc prietenele, orice îmi veți cere eu o să fac cu plăcere.
Îmi cobor glasul, că îl ridicasem serios, zici că țipam și la mine, și zic:
- Vă rog frumos, pe toate doamnele de aici... vă rog frumos să mă iertați dacă am părut prea vehement. Îmi cer iertare... pentru nimic în lume nu aș țipa la niciuna dintre domniile voastre... sunt subiecte care mă aprind mai rău ca altele, realizez că am avut un ton neadecvat, vă rog frumos să mă iertați...
- De ce nu spui tot, ce am văzut era puțin mai mult decât că o faci pentru plăcerea că ți-aș cere eu...

Acum mă simt inconfortabil, e ca și cum m-ar fi dezbrăcat brusc de față cu toată lumea. Legăturile mă dureau îngrozitor. Ele stăteau impasibile, toate cu călcâiele pe masă, și așteptau. Mă simțeam foarte stânjenit. Nu știu dacă secundele treceau mai dureros pentru fizic sau pentru suflet. Era limpede că până nu mă confesam, nu plecam nicăieri de acolo.

- Am... am făcut-o ... și pentru că... Doamne cât mă durea ... pentru că mi-a plăcut și mie, zic eu.
Mă chinuiam să-mi găsesc puterea de a dezvălui ce era, acel "puțin mai mult" era de fapt un mare mult pe care-l evitam.
- Mi-a plăcut... mi-a plăcut de când mi-ai cerut să ies de după perdea... să mă arăt așa... m-am simțit oferit ... mi-am dorit să te servesc... să vă servesc pe toate.
Îmi era frică îngrozitor să nu mă înțeleagă greșit, dar nu mai aveam opțiuni.
- Iartă-mă te rog Lia, chiar sunt un băiat fidel, zic eu plângând, strivit de încordarea mărturisirii, nu este ca și cum voiam să te înșel, voiam doar să vă servesc, să fac ce îmi spuneți... am fost cel mai speriat când le-am atins picioarele, da... dar și cel mai fericit... era ce mi-am dorit cel mult să fac după ce ați probat pantofii... să le sărut picioarele... nu să fac altceva, zic înfricoșat, căci nu puteam imagina alternativa care s-ar fi putut crede, nu fac altceva, sunt cuminte! strig îngrozit de idee.

- Voi bărbații aveți nevoie să fiți legați bine până smulgem de la voi puțină onestitate? întreabă cea cu care vorbisem la început, aveți mereu nevoie să vă ... să vă ascundeți? ... în halul ăsta?
- Crezi că... că o să stăm de fiecare dată să ne adunăm toate, să pierdem câte o jumătate de zi, ca să vă facem să spune-ți ce gândiți? Nu avem atâta timp... nu putem face asta... ce era atât de dificil să spui ce este? În loc să fii tremurat mai devreme când te-am întrebat unde ai învățat să te porți așa, și să trecem prin toată povestea, puteai spune că ne-ai atins picioarele pentru că așa îți doreai, sau așa ai simțit, ce era mare lucru?
- Lia, dacă băiatul ăsta, care în rest pare băiat bun de altfel, este atât de dificil cu comunicarea... și făcu o pauză, ca și cum ar fi zis că ea nu se bagă.
- Deci vreau să zic, are dificultăți majore în a spune ce gândește, tu vezi?
- Doamna Ildiko... da... are ceva dificultăți, nu contest, dar cred că îl pot face să treacă peste ...
- Tu draga mea, dar noi nu, nu te supăra Lio, dar noi nu stăm să ne chinuim așa la fiecare situație. Pentru că îți spun, așa o să facă mereu, nu sunt "ceva" dificultăți, la el e trăsătură de caracter asta.
- Tu ce ai de spus Vali, se adresează Lia către mine.
Aveam un gol uriaș în stomac.
- Păi ... am rețineri să zic direct ce gândesc, da, nu mă pricep la cuvinte... nu mă pricep să vorbesc, sunt înțeles numai pe dos când o fac, de aia nu zic, îmi este frică... îmi este frică...
- Ce ar fi să ne lași pe noi să ne facem griji dacă înțelegem, ce zici? Chiar tu ai zis că "suntem mai bune ca tine".
- Păi sunteți, așa am zis, așa este, dar tot îmi este frică. Sunt fricos, zic eu dezamăgit.
- Măi, uite, fii atent. Cum te descurci tu cu Lia e treaba voastră, nu ne băgăm. Dar cu noi, când e cazul să spui ceva direct, trebuie să o spui, și răspundem noi pentru rest. Îți vom face un semn, degetul arătător îndreptat în jos, ca și cum îți indicăm să pui adevărul jos, să-l dai afară, poftim. Îl vezi la vreuna dintre noi, prietenele Liei, spui exact, dar exact ce îți trece prin cap în momentul ăla, și ne asumăm noi răspunderea. Așa crezi că poți?
- Păi da... așa da, dacă nu răspund eu o pot zice.


Discuțiile se încheiaseră, plutea impresia că s-au rezolvat din greu probleme de școală primară, dar asta era situația, chestiunea era încheiată.

Doamnele și-au cerut scuze că e târziu și au plecat repede, înainte să fiu dezlegat, am rămas doar cu Lia. Îmi era jenă că am făcut-o să treacă prin toată povestea dar nu găseam ce cuvinte să spun. După ce conduce invitatele și se întoarce de la ușă, îmi cuprinde capul cu palmele și mă sărută pe frunte înainte să mă elibereze.

Fusese o zi lungă, de la epuizare aveam vocea ca de copil mic, m-am făcut ghem pe covorul ei, îi cerusem scuze că nu mai pot sta deloc în picioare, și am adormit înainte să apuce să se bage în pat.

[ValiGrama]

Continuarea poveștii, restul de zile deci, se găsește pe situl meu, valigrama.ro

[Tudor37]

Întotdeauna mi-au plăcut momentele de întâlnire.

[johnniemm]

misto

[John1]

Tare rău!

[Multiverse]

E ceva scris

[phisher]

Super

[FunTimes97]

Misto povestea!